Pe vremea comunismului, copiii învăţau la şcoală că o ţară socialistă este formată din doar două clase sociale, mari, late şi împlinite: muncitorimea şi ţărănimea. Alături de ele, comuniştii mai admiteau şi o mică altă categorie, numită într-un mod care spunea totul despre importanţa ei, şi anume o „pătură„ socială, cea a intelectualilor. Elevii mai aflau că, în societate, singurii care produceau erau  muncitorii şi ţăranii, doar ei fiind cei care aduceau pe lume plusvaloare, adică obiectele utile de care o societate are nevoie. Prin urmare, membrii celor două clase erau singurii care susţineau întreaga populaţie, singurii care alcătuiau forţa motrice a societăţii. Despre intelectuali, alături de care intrau, cu bunăvoinţă,  cam toţi cei care rămâneau pe dinafara claselor „alese”, se spunea ca nu creează de adevăratelea plusvaloare, dar că trebuiau să primească totuşi un salariu de la stat, pentru că munca lor era, cu îngăduinţă, „socialmente necesară”. Cu alte cuvinte, deşi ei nu erau „muncitori destoinici”, „constructori ai marilor citadele muncitoreşti”, sau ai „măreţelor edificii industriale”, singurele lucruri ne puteam mândri, intelectualii trebuiau, totuşi, toleraţi în societate. În semn de solidaritate cu aceşti indivizi de care era „socialmente” nevoie, cei care produceau cu adevărat, muncitorii şi ţăranii, contribuiau cu o parte din munca lor valoroasă pentru a asigura salarii pentru aceşti întreţinuţi ai statului comunist.

            Potrivit acestei logici, profesorii, doctorii, cercetătorii - este drept nu aşa mulţi, oamenii de cultură, sau mai ştiu eu ce alţi „întreţinuţi”, aveau salarii modeste, potrivit poziţiei şi importanţei lor sociale. Astfel, un profesor universitar putea câştiga mai puţin decât un miner cu aceeaşi vechime, dar fără şcoală, un medic stagiar câştiga mai puţin decât un strungar, iar un profesor de liceu era depăşit lejer de un electrician.

            Ideea de bază a comuniştilor era acea că doar şuruburile înseamnă plusvaloare, că doar ceva tangibil are preţ şi este important. Dacă vrem însă, să fim şi mai tranşanţi, atunci trebuie să spunem că în timp ce unii produceau ceva care conta, depunând o muncă valorificată în societate, ceilalţi, „pătura”, trebuiau să facă activităţi nevalorificabile şi asta pentru că, adesea, serviciile lor erau acordate gratuit de către stat. „Pătura” trebuia să se mulţumescă astfel cu salariile acordate doar datorită solidarităţii celor buni cărora statul le lua o parte din plsuvaloarea creată  pentru a-i interţine pe toţi cei care nu avuseseră norocul istoric să fie muncitori ori măcar nişte ţărani.

            Reflexul acesta al oamenilor răi şi buni vine din zorii oricărei revoluţii unde lumea în mod necesar se împarte în doua mari tabere, iar istoria, de fiecare dată, alege să o facă pe una din tabere câştigătoare. Dacă nu ne îndepărtăm, însă, de secolul XX, atunci ne putem gândi la lupta de clasă ca fundament al luptei politice de la începuturile comunismului, lupta care punea faţă în faţă pe proletari şi pe capitalişti. După ce lupta de clasă, în urma revoluţiior, reuşea să-i elimine pe capitalişti, proletarii rămâneau alături doar de ţărani, deşi ăştia din urmă îi cam încurcau fiind mai „retrograzi”, dar totuşi nu le erau duşmani. Desigur, rămâneau alături şi de „pătura” aceasta de care era „socialmente” nevoie. Cu timpul însă, comuniştii au renunţat la lupta de clasă pentru că între cele trei categorii, sau două şi jumatate, trebuia să existe armonie. Nu era însă suficientă doar armonia, era necesară şi o ierarhie clară.

            Iată că la multe decenii de la sfârşitul luptei de clasă, atunci când nu ne aşteptam, ea se repune în discuţie în societatea românească. De data aceasta guvernanţii trec la acţiune şi ne explică, atât de uşor, doar au istoria în sânge, cum că în România sunt două feluri de oameni. Cei buni, cei din sistemul privat, adică cei care fac şuruburi sau porumb şi ceilalţi, oamenii răi, cei care sunt întreţinuţi. Oamenii ăştia răi, însă, după gândirea politică profundă a domnului Băsescu, sau „îngrăşat” peste măsură şi au ajuns să „sugă sângele poporului”, adică al tuturor celor care lucrează în sistemul privat. Adevăraţii muncitori nu mai pot să ţină în spate aceşti „întreţinuţi” şi trebuie să dăm milităria jos din pod şi să îi scuturăm bine. Prietenul Hitler spunea ceva asemănător despre neamţul slab care îl ţine în spate pe evreul gras, deşi cred că pentru evreu folosea un alt termen.

            Nu ne oprim, însă, la dimensiunea istorică a acestei metafore, care nu a aparţinut doar comunismului. Ne vom referi doar la momentele noastre prezente, cele care repun în lumina reflectoarelor istorei noastre firave, tema luptei dintre omul bun şi cel rău. Debilitatea acestei concepţii este evident mult mai mare astăzi decât cea din timpul comuniştilor. Mai întâi, pentru că în comunism statul limita toate veniturile atât de mult, încât nu erau totuşi mari diferenţe între diversele categorii. Cu alte cuvinte, chiar dacă erau diferenţe de salarii, ele nu erau majore. În al doilea rând, statul comunist nu îşi propunea masacrarea întreţinuţilor, adică reducerea lor zdrobitoare, ori anatemizarea lor publică. Mai mult, ei nu includeau printre aceştia şi pensionarii, tocmai pentru că majoritatea lor fuseseră cândva muncitori sau ţărani.

Teza lansată astăzi de guvernanţi face parte din marile farse pe care societatea prezentă le construieşte pentru a manipula populaţia. O farsă tragică ce nu urmăreşte altceva decât lovirea serioasă a statului şi a regimului democratic. O să vă dau doar două argumente.

Se sugerează în mod samavolnic – ca să folosim şi noi limbajul ales al acelor vremuri pe care unii le iau astăzi ca model – că cei care lucrează în mediul privat sunt cei care aduc bani la buget, iar cei de la stat nu fac altceva decât să îi pape, iar din acest motiv sunt şi graşi. Adevărul este, însă, că între angajaţii de la stat şi cei de la privat nu există absolut nicio diferenţă. Cu alte cuvinte, ei plătesc aceleaşi taxe, pentru că legea nu face distincţie între angajaţi. Toţi au acelaşi impozit pe salariu, toţi plătesc TVA, toţi plătesc impozite pe ceea ce au. Desigur, cei care fac diferenţa sunt patronii, adică cei care angajează salariaţii, cei care plătesc impozit pe profit si alte câteva tipuri de taxe şi impozite. Profitul, însă, în structura bugetului naţional, este într-o pondere destul de mică. Prin urmare ne punem întrebarea de principiu: de ce să considerăm că oamenii care fac profit, care fac profit, fie vorba, pentru ei, sunt „buni” împreună cu toţi aceia ce le sunt doar simpli slujbaşi?

Partea amuzantă este dată tocmai de răspunsul la această întrebare, care ţine de teza potrivit căreia şurubul este ceva real, iar cunoaşterea şi tot ce nu este tangibil nu are valoare. Ne putem întreba de ce are valoare speculaţia imobiliară, sau chiar cea de la bursă, la fel ca şi şurubul, dar educaţia, cercetarea, sănătatea, administrarea statului nu produc valoare? Statul este cel care vrea se asigure toate aceste tipuri de servicii gratuit, şi asta pentru că ele ţin de funcţiile bazale ale statelor moderne. Ele nu se vând pentru că statul este cel care le „cumpără”, ca să folosim şi limbajul vremurilor noastre, pentru a le oferi gratis sau cu preţuri mici.

Statul nostru are prin liderii săi politici o atitudine care ţine de bolile psihice grave. Statul îşi urăşte slujbaşii, guvernanţii îşi urăsc administraţiile pe care le conduc, iar politicienii sfidează populaţia pe care teoretic o reprezintă. Împărţirea arbitară a lumii, în oameni buni şi oameni răi are ca efect anularea oricărui principiu democratic şi de solidaritate socială. Trei lucruri sunt esenţiale într-o criză. Credibilitatea care conferă încredere, solidaritatea care se bazează pe echitate şi transparenţa care asigură climatul de corectitudine şi de justeţe al măsurilor dure care se iau.

Lupta de clasă exclude toţi aceşti trei piloni. Oamenii nu pot avea încredere în politicieni pentru că ei au împărţit lumea în două, şi cea mai mare parte este cea anatemizată. În plus, dacă politicienii care conduc instituţiile nu au încredere în oamenii pe care îi păstoresc, cum pot cimenta o încredere generală faţă de ei? În fine, echitatea este cu totul exclusă de chiar principiu luptei de clasă, pentru că trebuie să plătească, absolut cert, doar cei răi. De transparenţă nici nu poate fi vorba, războiul fiind, la urma urmei, singura situaţie în care o democraţie acceptă limitări ale libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti. 

Marea problemă a guvernanţilor este tocmai teza aberantă pe care o invocă şi nu măsura sau măsurile pe care vor să le ia. Problemele României sunt mari. Avem cu siguranţă risipă, aşa cum, cert, avem bugetari care nu merită posturile pe care le ocupă. În egală măsură avem problme şi la nivelul clasei politice, unde la fel de sigur avem şi politicieni buni, dar şi politicieni care sunt doar simplii borfaşi. Unii au fost chiar dovediţi de justiţie. La fel, în peisajul oamenilor atât de buni, al patronilor din România, avem şi capitalişti oneşti, corecţi şi, cel mai adesea, disperaţi din cauza marilor probleme pe care slujbaşii unşi politic le fac zi de zi. Dar, ca să fim sinceri, avem şi capitalişti care sunt doar infractori, care s-au privatizat şi care s-au dezvoltat prin cârdăşie cu ticăloşii din sistemul bugetar sau din cel politic. Da, unii au făcut milioane prin licitaţii aranjate, prin privatizări contrafăcute, prin furt pur şi simplu. Oamenii răi au chiar o confrerie a lor, au prietenii şi relaţii strânse şi întotedauna ei sunt transpartinici şi fără conştiinţa froniterelor. Adică ei se simt cel mai bine împreună la o masă bogată în care privatul hrăpăreţ se întâlneşte cu slujbaşul escroc al statului şi cu coruptul politician.

Întrebarea este, însă, de ce trebuie să plătească pensionarii şi slujbaşi statului preţul unui dezastru produs de clasa politică şi de elita capitaliştilor – criza nu au produs-o în România sau în America poştaşii, educatoarele sau medicii?

Cine trebuie să plăteacă pentru dezastrul din România, produs în mod cert de clasa politică, de marii corupţi din mediul de afaceri şi cu larga complicitate a unor lideri din sistemul bugetar? Răspunsul guvernanţilior este simplu: „toţi cu excepţia celor vinovaţi”, adică vor plăti pensionarii, învăţătorii, medicii, funcţionarii, poliţiştii, pompierii, secretarele şi alţii aidoma, adică cei care se fac vinovaţi doar de prostie. Prostia de a fi cinstiţi şi corecţi. Ei pot fi uşor jecmăniţi pentru că nu se pot fofila. Să nu uităm argumentul forte al economiştilor. Nu mărim taxele pentru că o să crească evaziunea. Adică ăia şmecheri oricum se fofilează, deci cel mai bun platinic este cel cinstit.

Oameni cinstiţi în România pot fi întâlniţi pretutindeni, printre bugetari, printre politicieni şi printre cei mai mulţi dintre oamenii de afaceri. Ei au un semn al lor secret atunci când se întâlnesc. Se pot recunoaşte uşor pentru că sunt întodeauna disperaţi. Disperaţi de statul caracatiţă acaparat în mare parte tocmai de cei răi.

Luptei de clasă pe care o propune preşedintele Băsescu la nivel de imagine i se va opune foarte probabil, treptat, o luptă de clasă adevărată, care va scăpa rapid de sub control şi care va fi posibil să ne aducă rezultate cu totul diferite de ceea ce doresc guvernanţii actuali.

Pe internet tot mai mulţi întreabă cum se fac cocteilurile Molotov. Dacă guvernaţii vor luptă de clasă este posibil ca până la urmă să o aibă. Încă nu au realizat însă că ei sunt cei care vor fi parte a acestui conflict şi vor trebui să se apere în prefecturi, în palatul Victoria sau în cel de la Cotroceni.

Domnule Boc, domnule Băsescu, sper să aveţi noroc amândoi şi să nu aveţi nevoie de elicopter. Nu de alta, dar vă aduc aminte că tocmai aţi tăiat şi pilotului salariul cu 25%.